Anorexia nervoasă

Ce este și cum se manifestă anorexia nervoasă?

Relația mea cu mâncarea este una cu suișuri și coborâșuri, doar în ultima perioadă o numesc liniară și echilibrată. Nu pot pune degetul pe linia cronologică a vieții mele să definesc momentul exact în care relația noastră a devenit complicată, dar cu siguranță călătoria mă întoarce undeva în adolescență.

De ce am ales să discut azi despre anorexia nervoasă?

Simplu. Deseori persoanele care suferă de tulburări alimentare nu recunosc că au o problemă.
Prima dată când am auzit de această tulburare a fost când unui membru din familie i s-a pus acest diagnostic. Eram la liceu, aveam undeva la 16, 17 ani. Mi se părea ciudat că cineva i-a spus că ar avea anorexie nervoasă, eu asociind anorexia cu persoanele foarte slabe, care se înfometează… Din orice unghi o priveam, nu se pupa cu ceea ce vedeam în fața ochilor: o persoană într-adevăr slabă, dar era doar slabă și nu subponderală. Cu acest crez am mers mai departe foarte mult timp, fără să sesizez linia subțire dintre cele două.
Tot în acea perioadă am început să îmi dezvolt niște obiceiuri legate de modul în care trebuie să mănânc și mai ales cantitatea pe care trebuie să o mănânc. Gândurile despre mâncare îmi ocupau destul de mult timp și spațiu în cap, iar faptul că uneori mâncam mental, îmi provoca mustrări de conștiință, ceea ce ducea la final la restricții și mai mari. Nu mi se părea nimic ciudat. În capul meu eram doar foarte selectivă cu ceea ce introduceam în organism.

Mâncare = pierdere de vreme?

Ajunsă la facultate comportamentul restrictiv s-a accentuat. Motivam că nu mâncam cu faptul că e doar pierdere de vreme, de ce să petrec timp mâncând dacă pot să fac o mie de alte lucruri? Putea să treacă o zi întreagă și eu abia seara îmi aduceam aminte că toată ziua nu mâncasem nimic… și eram mândră de treaba asta, era modul meu de a-mi demonstra cât de disciplinată sunt.
La un moment dat primisem o bursă de studii în străinătate, unde în prima fază m-am simțit singură și izolată. Apoi, am cunoscut câteva persoane cu care rezonam; în acest grup însă se mânca și des, și mult: socializam de cele mai multe ori în bucătărie și am simțit „presiunea” de a mânca. La început a fost un chin, apoi brusc și subit nu mai eram obosită, nu mai eram palidă, capul nu mă mai durea zilnic. Într-un cuvânt, trei de fapt, mă simțeam bine… mă și gândeam: oare de ce m-am înfometat eu până acum?
Dar așa cum m-am dus, m-am și întors și după luni în care nu ne-am văzut, unele prietene m-au complimentat pentru formele pe care le aveam… BUM!!! A început din nou obsesia cu privire la fizicul meu. Inițial pornise ca o simplă cură de slăbire, dar acea cură de slăbire avea să dureze perioade îndelungate de timp.

De la epoca pastilelor la alimentație sănătoasă

Pun un pic povestea pe repede înainte, deoarece în această perioadă focusul principal era pe numărul de calorii pe care le introduceam în organism. La un moment dat, cum ni se întâmplă de multe ori în viață să primești ceea ce cauți, am cunoscut o persoană, cu care ne-am și împrietenit. Această persoană la un moment dat trecuse printr-o despărțire nasoală și pe principiul revenge body a dorit să slăbească: la început cu dietă – aici eram expertă, mai apoi cu diuretice și la final cu niște tablete de slăbit. Până să o cunosc nu eram interesată de lumea pastilelor minune, dar avea rezultate spectaculoase la ea și avea și multă energie, ceea ce m-a făcut și pe mine să încerc. Într-adevăr, rezultate erau, energie și dorință de a muta munții era, dar la un moment dat s-a interzis vânzarea pastilelor pe piață… ups! Nici nu mă gândisem că ceva nu era în ordine cu ele atunci, dar nici nu mă lădam că le iau.
Nemaiavând scurtături, după nebunia cu pastilele, am decis că îmi doresc un stil de viață sănătos. Ce îți spune mai mult despre sănătate decât un corp lucrat la sală? Ei bine, după ani buni de sedentarism a fost destul de greu, dar eram motivată pe măsură. Am început cu câteva ocazii pe săptămână, ajungând în câțiva ani să merg zilnic la antrenamente, uneori și dimineața, și seara.

Obsesia greutății și mersul la sală

În această perioadă a început obsesia greutății, a centimetrilor pierduți/câștigați, a abdomenului care nu e cu six pack. Indiferent de ce făceam, oglinda îmi arăta că sunt grasă… până într-o zi fatidică, când am început să văd doar oase care ies, o față suptă și tristă, o minte împrăștiată și mereu obosită. A fost semnalul meu de alarmă. Mă priveam și a început să nu îmi mai placă deloc ce văd. Înainte vedeam doar un braț prea gros, un abdoment gras, acum era altceva. Ceea ce vedeam era exact imaginea cu oamenii care suferă de anorexie.
Ziua care a urmat a fost cea mai importantă. Am căutat atât un terapeut, cât și un nutriționist care să înțeleagă problema mea și m-am apucat de lucru. Azi suport să mă uit în oglindă, să văd imperfecțiuni și să merg mai departe fără a mă focusa pe ele. De asemenea, am ajuns la concluzia că viața are alt gust dacă stai la o masă și o savurezi… așa că poftă buna! 😊

Conchid prin a trage un semnal de alarmă asupra faptului că bulimia și anorexia sunt probleme reale. Ele există în rândul a foarte multor persoane, cu precădere în rândul adolescenților și tinerilor adulți, și mai ales a femeilor. Nu treceți cu privirea peste semnele vizibile ale acestei boli: când o persoană nu mănâncă, e foarte slabă dar nu consideră ca e prea slabă, își urmărește mereu greutatea. Apelați la specialiști pentru a-i ajuta pe cei din jurul vostru sau pe voi înșivă dacă vă recunoașteți în cele descrise!

V-a plăcut povestea mea? Aveți întrebări, sugestii, idei de subiecte pe viitor?
Scrieți-mi la diana@iocucioc.ro.