Vreau să discutăm puțin, prin prisma experienței mele, despre fenomenul de bullying. Recunosc, nu sunt vreun unicorn al bullyingului și poate unii ar spune că nu este nimic nelalocul lui din ceea ce am să povestesc. Mai recunosc și că lucrurile prin care am trecut eu nu sunt deloc comparabile cu ceea ce vedem la TV. So, here we go!
Gândindu-mă retrospectiv la unele situații, am ajuns la realizarea că, ele nu erau create de colegii mei. Așa că, azi vreau să povestesc despre unii profesori, care dau tonul și unul sau mai mulți colegi preiau nota muzicală și încep să cânte…
Nu este un secret că provin dintr-o familie mixtă. Am și fost luată de multe ori în vizor din această cauză. Mă identific cu amândouă laturi ale mele, dar în același timp cu nici una dintre ele. Nu îmi plac opiniile șoviniste. Cred că multe dintre exprimările ce se mediatizează, nu au legătură cu patriotismul, naționalismul sau alte isme cu care încearcă să își justifice comportamentul, pornirile și frustrările unii sau alții. În opinia mea suntem mai mult decât seria de etichete care ni se pun. Refuz să mă limitez la etnie, rasă, gen, educație sau orice alt criteriu stupid, ca noțiuni descriptive și definitorii pentru persoana mea. Trăim într-o regiune de graniță și istoria a făcut ca pe acest teritoriu să fie un amalgam de etnii. Eu cu familia mea suntem un astfel de mix între maghiari, șvabi, oșeni și ruteni, ca probabil mulți alții din această zonă.
Viața la generală…
Am făcut toate școlile, la fel ca părinții mei, în limba română. Am folosit acasă ambele limbi, atât româna, cât și maghiara. În viata de după liceu am avut avantaje numeroase că le vorbesc la nivel nativ pe amândouă. Însă, la materia limba și literatura română, profesoara avea impresia că am un gol pe creier în zona de achiziții a limbajului. Un gol, despre care probabil își imagina că, nu îmi permitea să vorbesc corect româna.
Așadar, atunci când aveam lucrări bune, eram suspectată că am copiat, ceea ce era jenant. Nu primeam note de 10 la limba română din oficiu. Eram ”Cila” care nu are cum să cunoască, darămite să stăpânească bine limba română. Eram șicanată la fiecare oră și căuta să mă găsească nepregătită pentru a-și confirma bănuielile. Ei bine, întâmplarea face că, într-o zi, ne-am întâlnit cu această profesoară la un non-stop din zona unde locuiam. M-a auzit că vorbesc cu mama în română… ghici ce s-a întâmplat? Am luat primul 10 la limba și literatura română… wow!
Ani de liceu…
Am spus povestea aceasta pentru că este cumva preambulul la ceea ce urma să vină în liceu. Aici a trebuit să o iau de la capăt și nu cu un profesor, ci cu doi. Plus a trebuit să asist cum un al treilea profesor efectiv îl hărțuia pe unul din colegi. Mi s-a spus că trebuie să fiu tare, că așa este la acel liceu, standarde înalte și pretenții mari, iar dacă rezist îmi va fi ușor la facultate. Zis și făcut…
Doar o scurtă întâmplare din clasa a noua să povestesc. În primele săptămâni de școală am dat un test la limba și literatura română. Nota era foarte bună, însă colegul din spatele meu, nemulțumit… Drept urmare îmi cere lucrarea să le compare. Îmi pune o întrebare, eu încep să îi explic. Brusc sunt oprită de profesoară: „Ce nu este clar Zazula, spune-mi și mie, că dacă nu înțelegi, magyarul mai încolo!”. Am rămas șocată… chiar a zis treaba asta? Wow! (de data asta e un wow între șoc și dezamăgire)
Făcând remarca respectivă a fost modul în care m-a introdus în colectiv. Era oricum greu, pentru că exista un nucleu din aceeași clasă și doar câțiva veneam din școli diferite. Exact asta îmi mai lipsea!… efectiv m-a expus. Și au venit destule răutăți… Atât de multe încât am ales să mă transfer în altă clasă sub pretextul că nu mă descurc cu matematica. De altfel, m-aș fi descurcat, dacă profesoara nu era obsedată să îl scoată la tablă pe colegul Andi (e pseudonim) oră de oră. Săptămânal încasa un 2, poate un 4 dacă era norocos. Îl învârtea în materie până găsea ceva ce nu știa. Asta ca să jutifice notele mici pe care i le dădea. Evident, colegul și Andi a fost introdus cu brio în colectiv… el a rămas, eu am spus thanks, but no thanks! 😊
Ei bine, mai am câteva povești de genul cu un anume profesor de limba engleză. Domnul profesor era vestit atunci și bătrân acum. Am înțeles că și-a găsit nașul câțiva ani mai târziu.
Mda, bineînțeles, nu pot să nu menționez faptul că aveam și bully șef în clasă. După aproximativ 8 ani, când am ajuns colegă de serviciu cu mama lui, abia atunci am înțeles multe despre comportamentul lui. Cu o compasiune pentru el l-am scuzat. Adult fiind, mi-am spus că el a fost rezultatul unei educații cu o mentalitate de tipul succesul/respectul/autoritatea/… (completează cu ce vrei aici) egal frică. A fost rezultatul lipsei de afecțiune din partea părinților, fiind efectiv o victimă a problemelor de acasă. De multe ori aceste persoane rănite, pur și simplu, nu cunosc alte modalități de a-și alina suferința decât rănind alte persoane…căci așa a fost modelul. Copilul hărțuitor este întotdeauna oglindirea părinților, a ceea și a cum se discută în căminul lor.
Viața după școli
În concluzie, indiferent de dimensiunea fenomenului de bullying, cel hărțuit poate să ducă ani de zile acele răni, uneori sub forma unor mici inhibiții, alteori sub forma unor comportamente de evitare. E adevărat că tot ce nu ne omoară, ne face mai tari, dar nu se aplică în toate cazurile și uneori aceste experiențe ne fac să nu ne trăim viața la potențialul ei maxim.
Cât despre profesorii care iau parte la fenomenul de bullying, consider că fac abuz de putere. De ce ți-ai arăta mușchii, chiar și sub formă de cuvinte, în fața unui tânăr lipsit de mijloace de apărare? Cuvintele sunt o armă sau un scut, ele pot provoca durere sau alinare și trebuie să fii atent cum le folosești. Cuvintele înseamnă și putere, pentru că pot modela minți, spunea cineva mai deștept decât moi. Minți ascuțite sau înguste, în funcție de cuvintele cu care le hrănești.
De asemnea, trebuie renunțat la mentalitatea conform căreia profesorul bun e cel sever, cel care inspiră frică. Educația nu se face prin frică, educația se face prin transmiterea pasiunii pentru materia pe care o predai. Educația se face prin stârnirea curiozității și a dorinței de a afla mai multe despre ceea ce predai.
Cât despre respect, nu am să vin cu clișee cum că el se câștigă, nu se impune. Voi spune că respectul este direct proporțional modul în care îi tratezi pe toți cei din jurul tău. Indiferent de cine este persoana în cauză: un elev dintr-o familie mixtă la un liceu elitist sau Regina Marii Britanii. Dar înainte de a-mi pune profesorii în cap, știți și voi că nu exită pădure fără uscăciuni, așa nici școli fără profesori care n-au chemare 😉
Concluzia concluziei 🙂
Atâta timp cât perpetuăm anumite modele în sistemul educațional societatea are de pierdut. Aducem persoane nepotrivite la catedre, nu facem testări și evaluări pe bune, ne lăsăm mințile copiilor noștri (și) în mâinile acestora. Mă revoltă că unii părinți nici nu solicită informații basic despre profesorii copiilor lor.
Sistemul a creat ani la rând niște oițe docile. Este responsabilitatea noastră să ne folosim mințile, cuvintele și să acționăm pentru a produce o schimbare, mai ales acolo unde este impactul cel mai mare asupra viitorului nostru.
Scrie-mi la diana@iocucioc.ro și spune-mi dacă ți-a plăcut acest articol și e ți-ar mai plăcea să citești la mine pe blog.